Generația Breaking News

M-a frapat deunăzi cum Gavroche, puștiul emblematic de la Revoluție, mărturisea că pe vremea lui Ceaușescu familia lui se descurca mult mai bine. De fapt, ne lipsește ceva, dar nici noi nu știm ce. Regretăm superficialitatea, lipsa de sens, lucrurile care nu se schimbă, dăm din tastatură pe Facebook, dar ne înghesuim sub vorbe când vine vorba să luăm atitudine. Ne căutam fericirea în supermarket, tânjim să avem în dotare cratița de la intrare și perna cu puf, când de fapt nu mai dormim de mult pe moale.

Artiștii pleacă dintre noi în tăcere, cu fața la perete. Împovărați de goluri și tristeți nebănuite. Se sting în spatele scenei, cu gândul la spectacole în care nu vor mai juca niciodată. Țara e plină de personaje care dețin un rol, dar care nu au nicio legatură cu actoria. Jucăm cu rezervele, dar ne faultăm singuri, pentru că la antrenament nu mai vine nimeni.

Scandalul Hexi Pharma, un fel de Watergate, a pornit puternic, dar s-a diluat pe parcurs. Am reușit să ne spălăm pe maini, deși nu știm nici până astăzi cine ne-a diluat viața de ne mor copiii prin spitale.

Visăm la transportul gratuit al lui Firea și, de ce nu, la o trăsură trasă de cai, ca la Viena, când de fapt înțepenim în stație cu gândul la tramvai, pe care îl vedem și nu e, pentru că uneori apare și după o oră.

Și, ca și cum toate astea nu ar fi de ajuns, singurii care se mai iau la trântă în țara asta, dar nu cu niște principii de viață, ci între ei, sunt liberalii. Dar ce mai contează o luptă pierdută și o mișcare greșită, când nu mai putem executa un tulup nici măcar la bârnă, deși cândva eram campioni. Și așa nu mai avem echilibru în niciun domeniu.

Medicii, singurii care mai puteau pansa ceva la toate aceste răni, pleacă și ei, dar rămâne Unitatea de arși de la Urgență. E ca și cum o femeie și-ar cumpăra rochia de mireasă și s-ar făli cu ea, deși a fost părăsită și nu are niciun pretendent. E bine că există, ce contează că nu poate fi folosită!

Suntem țara care are nevoie de psiholog, dar pe care nu o tratează nimeni. Avem impresia că mergem pe tocuri, dar, de fapt, ne târâm. Trăim printre beep-uri, chiar dacă suntem o generație de pudibonzi. Dacă ar mai zăbovit printre noi, până și Caragiale ar fi fost gelos că nu are în palmares un astfel de scheci, pe care noi îl numim simplu: viață.

Dincolo de tot acest tăvălug cotidian, am uitat să trăim, să fim atenți la cel de lângă noi, să ne oprim din alergat în momentele care contează, să simțim.